“Quentin Tarantino, viaţa la extreme”, Editura Ibu Publishing 2011, pp.140-144: “Pulp Fiction: comedie, structură şi consecinţă”(fragment din capitolul 5)

„Dacă poate fi reţinut ceva din Pulp Fiction la o primă vizionare, cu siguranţă este faptul că este vorba de o comedie. După cum constată și Jessica Milner Davis: „Acesta este un film care, în ciuda aparentului său realism în cadre și caracterizare, își provoacă privitorul cu ambiţia sa de a manipula violenţa prin forme de umor familiare, recognoscibile. “Cu toate acestea, nu există finaluri fericite (sau pur și simplu finaluri), abia mai apare câte o glumă în film și nici unul dintre actori nu poate fi imediat asociat comediei, prin activitatea sa anterioară. Jerome Charyn evidenţiază faptul că: „Violenţa abundă în film – Vincent [John Travolta] împușcă din greșeală un tânăr traficant profesionist în faţă, Marcellus [Ving Rhames] este violat de un fanatic, Marcellus îl împușcă pe același fanatic în burtă, după ce Butch [Bruce Willis] îl salvează, ciopârţindu-l pe complicele fanaticului cu o sabie de samurai, Vincent trebuie să o înjunghie pe Mia [Uma Thurman] în piept cu o seringă cu adrenalină care seamănă cu un cuţit – dar în nici un moment nu pare să se îndepărtez de comedie. Geoff King afirmă că „implicaţiile potenţial destabilizatoare se subordonează violenţei ca artificiu stilistic, efect care stă la baza unui efect mai intens, prin folosirea comediei negre“. Cu toate acestea, în cele din urmă, nu sunt condamnate atitudinile pe care noi, publicul, ne-am aștepta să le vedem condamnate în comedie; dreptatea poetică, fundament al genurilor comice, este rar întâlnită. Iar violenţa, cu toate că nu este lăudată, nu este nici regretată, lucru neobișnuit pentru filmul de comedie, în afară de bufă și farsă, deși Pulp Fiction este, într-o oarecare măsură, și farsă. Utilizarea convenţiilor farsei pentru înscenarea salvării neașteptate a lui Marsellus Wallace de către Coolidge, de exemplu, cu cei doi care stau unul lângă celălalt, legaţi fedeleș, permite descrierii pedepsei violente aplicate de Coolidge (și apoi de Wallace) bandiţilor, să apară fără să șocheze foarte mult. Lipsa unei judecăţi morale ferme, care să fie exprimată în film prin intermediul acţiunii, poate deranja publicul crescut într-o tradiţie în care atitudinile narative care emit judecăţi morale evidente îi sunt utile regizorului care dorește să prezinte anumite tipuri de atitudini sau acţiuni fără să fie sancţionat. Publicului nu trebuie să i se dea de înţeles că o atitudine rasistă, de pildă, ar putea să o reflecte pe cea a regizorului. Însă, în cazul nostru, acest lucru se întâmplă: „Tarantino pare să fie profund deranjat de sentimente foarte puţin reprimate, ambivalente, despre etnie în general, despre masculinitatea negrilor în particular și despre problema violenţei, a relaţiilor interetnice și a sexului. Societatea este cea pe care Tarantino o arată ca fiind deranjată (și deranjantă), și nu neapărat regizorul; într-o oarecare măsură, intenţia sa este să atragă atenţia asupra acelor aspecte sociale cu care publicul nu vrea să se confrunte foarte des, cum ar fi atitudinea reală în ceea ce privește etnia, și să facă acest lucru fără a emite judecăţi în locul publicului. Problema rasismului nu este singura care îi creează probleme lui Tarantino. El încalcă acordul implicit prin care se evită recunoașterea realităţii nevoii de a defeca, fiind astfel acuzat că prezintă trasul apei ca pe o „conexiunesolidă a sângelui și a violenţei cu erotismul anal și spurcăciunea“. Este foarte probabil ca Tarantino să se fi săturat pur și simplu de vechiul decor și să fi identificat o șansă de a-i trezi pe oameni, de a-i face să fie mai atenţi la convenţiile care le guvernează viaţa, prin încălcarea uneia dintre ele în film. În aceste cazuri și în altele, orice regizor își asumă riscul ca publicul să îl „acuze pe mesager“, mai degrabă decât să identifice în ei înșiși atitudini cu privire la zone pe care le-ar putea considera incomode. Este însă un risc pe care Tarantino nu a ezitat niciodată să și-l asume. Cu toate că este recunoscut ca fiind un film violent (presupunere valabilă pentru toate filmele lui Tarantino), Roger Ebert constată că actele reale de violenţă din Pulp Fiction nu sunt atât de intense pe cât par la o primă vizionare. „După ce l-am văzut a doua și a treia oară, mi-am dat seama că nu este atât de violent pe cât am crezut – cu siguranţă nu, dacă avem în vedere standardele filmelor de acţiune moderne. Pare mai violent deoarece amână adesea câte un deznodământ printr-un dialog plin de umor, jucându-se cu noi.“ El nu identifică decât nouă morţi cu totul, un număr relativ mic în comparaţie cu succesiunea foarte accelerată de întâmplări specifică filmelor de acţiune contemporane. Și, cu toate că aceste morţi sunt uneori sângeroase, nu sunt prezentate deloc într-o manieră care să exploateze acest aspect: „Un lucru pe care l-am tot remarcat în această odisee în cadre este acela că multe acte de violenţă se desfășoară în spatele ecranului. În momentul în care sunt împușcaţi tipii din apartament, camera îi filmează pe Jules sau Vincent, nu pe victime. Atunci când acul hipodermic străpunge pieptul Miei, camera se îndepărtează în ultimul moment, filmând un cadru în care apare reacţia- Focul de armă de pe bancheta mașinii este în afara ecranului. Violenţa din cadrul cu casa de amanet este explicită, dar în limitele standardelor filmelor cu bătăi. Așa cum i se potrivește unei comedii, violenţa are adesea rolul de a provoca râsul, nu de a șoca – cu toate că Tarantino nu a văzut nici un motiv să se abţină de la a arăta sângele. În același timp, potrivit spuselor unui specialist în efecte speciale (și membru al echipei care a lucrat la Pulp Fiction), Greg Nicotero, „pentru Quentin, violenţa fizică nu este atât de importantă pe cât este jocul actorilor, în orice caz. Unii regizori ar vrea să arate totul, el nu… Ceea ce a făcut ca filmul să meargă mai departe a fost reacţia actorilor la violenţă, nu violenţa în sine˝. În ceea ce privește Pulp Fiction și Născuţi asasini (Natural Born Killers, Oliver Stone, 1994), cu scenariu de Tarantino, Kinder spune că „ambele ridică violenţa orchestrată și exuberanţa comică la un nou nivel de stilizare, hibriditate și reflecţie și acordează, în mod treptat, consecinţele sociale ale vieţii cu reprezentarea violentă“. Acest ultim și important aspect este adesea omis în dezbaterile despre Tarantino, care plasează adesea comedia și violenţa deasupra oricărui comentariu, ascunzându-și în mod voit punctul de vedere în ceea ce privește consecinţele. Cu toate acestea, până și sângele are un scop precis, menţinând publicul suficient de destabilizat, în așa fel încât regizorul să își poată închide cadrele fără să dea impresia că ţine predici. Așa cum remarca Janet Maslin în recenzia filmului pe care a făcut-o pentru The New York Times: „Suprimarea judecăţii morale a privitorilor îl ajută foarte mult pe domnul Tarantino să menţină atmosfera de senzaţional a filmului. Atunci când atenuează violenţa evenimentelor printr-un umor surprinzător, contrastul stărilor devine liberator, atrăgând atenţia asupra alegerilor reale pe care le fac personajele. Departe de a fi amorale sau arbitrare, aceste alegeri îl silesc pe privitor să se elibereze de prejudecăţi atunci când se află sub vraja” Și, cu toate că această vrajă, care stă la baza succesului filmului, este fondată pe o comedie de o ironie aparte și usturătoare, este de asemenea menită să conducă publicul nu numai la examinarea menirii filmului, ci și a menirii lui însuși.”

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Peter Greenaway – Bucuresti, noiembrie 2011

© Julia Kretsch

© Julia Kretsch
 

© Julia Kretsch

© Julia Kretsch

 

 

 

 

 

© Julia Kretsch

© Julia Kretsch

 

 

 

© Julia Kretsch

© Julia Kretsch
© Julia Kretsch

© Julia Kretsch

© Julia Kretsch

 

© Julia Kretsch

 

Publicat în Fără categorie | Comentarii oprite

Concurs ARTA 007

Dragi cititori si cinefili,

Cu ocazia lansarii a doua noi titluri in colectia ARTA 007, va invitam sa participati la un concurs, care va avea ca premiu cartea Quentin Tarantino: viata la extreme, de Aaron Barlow.

Va rugam sa raspuneti la urmatoarea intrebare:

La cate premii Oscar a fost nominalizat filmul lui Tarantino, Pulp Fiction?

Succes!

 

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Parolat: Noutăţi în colecţia ARTA 007 – colecţia adevăratului cinefil!

Acest articol este protejat de parolă. Ca să-l vezi, te rog introdu parola:


Publicat în Fără categorie | Introdu parola pentru a vizualiza comentariile.

Mesajul lui Gigi Ghinea despre tragedia de ieri

17 octombrie 2011

 Dragii mei români,

Mie imi pasă. Îmi pasă altfel decât îmi păsa acum un an, de noi toţi, ca popor. Îmi pasă altfel, pentru că abia de anul trecut încoace, am început să fiu un om adevărat, de când mi-am revizuit întreaga viaţă, tocmai pentru că nu mă mai simţeam bine în ea. În propria mea existenţă.

Până anul trecut, trăiam şi eu la fel ca majoritatea celorlalţi oameni de pe planetă, insă cea mai mare parte din viaţa mea trecută, o trăiam ca un român. Născută şi educată aici, trăiam şi eu pe un pilot automat specific românesc, încercând să mă adaptez cerinţelor pieţei moderne sau capitaliste, cu toate ingredientele ei necunoscute, de supravieţuire.

Căzusem în capcana felului de face diverse lucruri, doar pentru a mă menţine pe această piaţă nemiloasă a vieţii, îndepărtându-mă de mine însămi, de propria mea esenţă de a fi doar un om bun. Şi-atât. Produceam consecinţe nedorite atât în jurul meu, aşa cum mulţi dintre voi încă faceţi azi – pentru că doar faceţi mult rău, fără să fiţi conştienţi de ceea ce le produceţi celorlalţi, dar mai ales vouă înşivă, inconştienţi. Răul se petrece de-acum în plan imediat, nu mai vorbim de cel îndepărtat, care pare cu atât mai sumbru.

Ieri s-a petrecut unul dintre cele mai mediate cazuri de durere şi suferinţă umană pentru noi toţi, ca popor, iar în ansamblu, pentru toată omenirea. Şerban Huidu, un semen al nostru, mai cunoscut ca persoană, doar dintr-o întâmplare a destinului nostru, al tuturor, a produs o suferinţă uriaşă, prin repetiţie (se ştie) nu numai lui însuşi – fapt care-l priveşte pe el ca om şi va învăţa la timpul lui ce e de învăţat din toate întâmplările dramatice pe care le va mai trăi de aici încolo, dacă până în acest moment nu a reuşit – însă ne-a produs nouă, românilor, un alt prilej de a ne trezi. Oamenii se trezesc şi încep să-şi amintească cine sunt de fapt, doar prin suferinţă. Oamenii sunt, de fapt, în esenţa lor, buni şi iubitori, iar evenimente ca acesta de ieri reprezintă exemple de durere şi suferinţă produse doar din inconştienţa noastră, a tuturor. Oamenii au devenit răi tocmai pentru a afla, la un moment dat, prin suferinţă, desigur, că nu acesta este rostul, sensul vieţii pe pământ, ci acela de a deveni conştienţi de puterea noastră interioară de a fi buni şi iubitori.

Am să mă refer la evenimentul de ieri, doar ca un exemplu de suferinţă umană pe toate planurile, lăsând să se înţeleagă – pentru cei care vor fi pregătiţi – că această tragedie e doar una dintre milioanele de tragedii umane produse de omul însuşi, ca specie şi că eu cel puţin, m-am trezit azi dimineaţă îndurerată profund, pentru noi ca popor, pentru că evenimentul de ieri mi-a reconfirmat că noi, românii, nu ştim altceva (cu mici excepţii, desigur)

decât să polarizăm opiniile în pro şi contra cuiva – personajul principal al evenimentului public – pentru a ne urî din nou unii pe alţii, doar pentru că nu putem fi de acord că, în esenţă, suntem asemenea. Că suferinţa unuia dintre noi ar trebui să ne doară pe toţi la fel, fără excepţie.

Am văzut din nou ieri, la televizor – eu mi-am revizuit profund viaţa şi în legătură cu implicarea în această lume, care este una paralelă, credeţi-mă! – obiceiul distructiv de a ne da cu părerea, într-un mod aşa-zis jurnalistic, sau doar analitic gratuit, al tuturor celor care sunt chemaţi sau nechemaţi acolo, pe ecranele televizoarelor, fapt ce a polarizat din nou naţia noastră în cei care-l susţin pe Huidu, gasindu-i scuze şi justificandu-i comportamentul inconştient repetitiv de sinucigaş, şi cei care-l desfiinţează cu o răutate umană, care porneşte din propria lor inconştienţă, din propriul lor întuneric sau chiar beznă a conştiinţei lor.

Dacă fiecare ar încerca, aşa, pentru el însuşi, în primul rând – aşa cum n-a reuşit din păcate bietul Huidu să facă încă de la primul eveniment dramatic pe care şi l-a produs lui însuşi – să privească în propria inimă şi să înţeleagă cu o conştiinţă mai lărgită, adică în perspectivă, cui îi folosesc toate comentariile critice, răutăcioase, ba chiar ameninţătoare la adresa unuia dintre noi – oricare ar fi acela, chiar cel mai mare duşman! – ar vedea că, de fapt, mesajul pe care ei îl transmit omenirii întregi este unul de înstrăinare de el însuşi, de alienare, şi nu unul care ar putea schimba ceva în bine în conştiinţa întregii omeniri.

A-ţi critica semenul, a-i dori moartea şi a o spune public, atât de sigur pe tine ca faci un bine cuiva, este poate cel mai mare rău pe care ţi-l faci ţie însuţi, în primul rând ca om şi apoi celor care, mai slabi fiind, îţi pot urma exemplul negativ, facând acelaşi lucru, doar pentru că tu, cel care vorbeşti la televizor sau scrii în presă, eşti, fără să meriţi asta, un exemplu de urmat.

Voi, cei care faceţi presă, începând cu cei care sunteţi cei mai responsabili, punând interesele materiale înaintea binelui simplu, acela de a fi om, şi sfârşind cu cei care vă reprezintă în public aceste interese – aceia care, lipsiţi de propria conştiinţă, vă servesc – faceţi un rău imens omenirii mânuind deja o armă care distruge omenirea încet, dar sigur.

Arma pe care o deţineţi inconştienţi produce ură, iar ura ucide. Ura însă se alimetează din ea însăşi prin inconştienţa voastră. Aceea pe care o manifestaţi de câţiva zeci de ani, exploatând slăbiciunea celor care nu au avut aceleaşi şanse, atunci, în 89, când am fi putut să ne schimbăm cu toţii în iubire de noi înşine şi de semenii noştri şi nu în ură, aşa cum s-a întâmplat. Aţi produs ura şi intoleranţa faţă de semenii noştri, ale cărei efecte le simţim cu toţii azi, chiar dacă mulţi dintre noi nu-şi dau seama încă.

Mai întâi, a fost ura voastră de sine, a celor care aţi iubit doar puterea şi banii cu ajutorul cărora i-aţi putut domina prin mecanisme de manipulare şi exploatare bine învăţate dinainte, aşadar voit, pe cei asemenea vouă, însă mai slabi, doar pentru că fuseseră ţinuţi în întuneric cu forţa de un regim dictatorial. Pentru a le exploata slăbiciunea celor mai puţin dotaţi – şi nu din vina lor, cum spuneam – nu a fost nevoie decât să preluaţi nişte structuri deja existente şi să continuaţi, într-o manieră mult mai pervesă, ceea ce începuseră cei dinaintea voastră. Pentru că mijloacele de manipulare şi exploatare a celor slabi fuseseră deja inventate de către alte minţi diabolice, iar voi trebuia doar să le adaptaţi nevoilor personale inconştiente şi inumane de a vă îmbogăţi doar în plan material, satisfăcându-vă o nevoie meschină venită din ura de sine a fiinţei, aceea de a-l domina pe celălalt prin sfidare şi dispreţ faţă de fiinţa umană isăşi. Uitând, desigur, că şi voi sunteţi oameni, la fel ca noi toţi. Uitând să vă întrebaţi, din când în când măcar, cui foloseşte acapararea puterii asupra celuilalt prin dominarea, prin sfidarea pe faţă a semenului vostru. Mă întreb, de mai bine de un an, mult mai conştientă de mine insămi, de iubirea din inima mea, de care uitasem şi eu pe drumul pe care mă rătăcisem de mine însămi, mă întreb ce veţi face cu atâtea bogăţii materiale pe care le-aţi acumulat de secole mulţi dintre voi şi care a fost sensul acestui proces?! Unde le veţi duce, cui le veţi lăsa, dacă le veţi lăsa cuiva vreodată, în lăcomia urii de sine pe care o proiectaţi în cei asemenea vouă. Dacă v-aţi gandit în inconştienţa voastră vreo secundă că o lăsaţi moştenitorilor voştri, aflaţi că le faceţi un mare rău lăsându-le asemenea moşteniri, pentru că acest gen de moştenire este cel mai sărac dar pe care-l puteţi face cuiva. S-a văzut de-a lungul secolelor cum au sfârşit copiii celor bogaţi, care având bogăţii, n-au mai făcut nimic pentru sufletul lor, ci doar s-au irosit pe ei înşişi, cheltuindu-le.

Cum e posibil ca o jumătate din planeta aceasta să moară de foame literalmente şi din cauza unor boli care pot fi tratate, în timp ce o mână de oameni inconştienţi au acumulat averi care n-au nici  o valoare în plan spiritual?! Simplu, aş spune. Uitând, pur şi simplu, noi toţi, ca specie, că suntem asemenea şi că putem fi conştienţi de acest fapt doar prin iubire. Iubindu-ne pe noi inşine, ca fiinţe dotate cu puterea interioară autentică de a fi oameni buni cu noi înşine, pentru a putea fi iubitori şi buni cu cei asmenea nouă.

Sloganul pe care-l folosesc la întâlnirile pe care le am deja cu câţiva oameni conştienţi de acest adevăr fundamental este „iubeşte-te pe tine însuţi pentru a-l putea iubi pe celălalt ca pe tine însuţi.” Pentru că doar iubindu-te pe tine astfel vei putea conştientiza faptul că, făcându-i rău celui asemenea ţie, în primul rând îţi faci ţie însuţi un rău imens. Tu te înstrăinezi de sinele tău autentic, care este iubire, dându-i voie urii să te domine.

Ieri, am văzut din nou atâta ură la televizor, încât m-am trezit copleşită de un sentiment complex de tristeţe şi deznădejde, pe care nu l-am mai trăit astfel poate niciodată. Suferinţa uriasă pentru toţi semenii mei, dar mai întâi pentru cea a românilor mei.

Românii mei îmi sunt cei mai aproape azi şi lor vreau să le spun – cu riscul pe care mi l-am asumat anul trecut, când am ales să le împărtăşesc câte ceva din propria mea suferinţă existenţială, pe care eu încercam s-o vindec, astfel încât am pus cap la cap o metodă simplă de a fii fericit, dacă vrei. Acea fericire ca fundal existenţial este doar o alegere conştientă, o decizie fermă de a schimba tiparele de gândire şi comportament care se desfăşoară automat şi care ne pot aduce repetitiv în aceleasi situaţii nedorite, disperate şi încărcate de suferinţă pe toate planurile.

M-am trezit îndurerată de lipsa de compasiune şi înţelegere care ne domină minţile şi comportamentul automate, transmise în mod automat în şi prin media. Aceleaşi personaje, care de câţiva ani, ne transmit mesajele inconştiente distructive ale urii de sine şi implicit ale urii pentru cei asemenea lor. Aseară ei, cei care pot vorbi public, au avut din nou prilejul să profite de un eveniment dramatic, la fel ca toate celelalte care se imtâmplă, cu contribuţia noastră, a tuturor – tocmai pentru că nu suntem responsabili de ceea ce producem ca specie – transmiţând iresponsabili ura de ei înşişi proiectată în cei asemenea, poporul român care se uită la ei.

Toate persoanele care pot spune ceva public ar trebui să fie conştiente de un sigur adevăr. Acela că atunci când critică veninos pe cineva, se critică pe ei înşişi, că veninul pe care-l proiectează în afara lor există deja în ei înşişi, că otrava urii şi a intoleranţei îi macină de fapt tocmai pe ei, cei care o transmit. Prin urmare, dacă s-ar iubi pe ei, dacă s-ar repecta ca fiinţe umane integre în propria conştiinţă umană, n-ar mai putea face asta niciodată. Doar dacă nu te respecţi pe tine însuţi poţi gândi astfel la adresa cuiva, a oricui, indiferent cât de rău crezi că ţi-a făcut acel cineva vreodată. Datoria fiecăruia ca individ este aceea de a ne trezi la o realitate simplă, care poate fi a noastră, a speciei umane, aceea de a ne iubi pe noi înşine şi de a ne respecta fiinţa, aşa încât să putem să-l iubim pe cel în suferinţă, indiferent cum s-a produs ea. Compasiunea este cea care ar trebui să ne preocupe acum ca oameni şi nu ura care ne domină de atâţia amar de ani.

Toate aceste evenimente dramatice – pe care nu le mai enumăr, pentru că ştiţi cu toţii la ce mă refer – ar trebui să ne ajute să ne trezim în iubire şi compasiune de noi înşine, pentru că toţi cei care mor astfel încearcă să ne comunice ceva esenţial: că mergem într-o direcţie greşită. Aceea a intoleranţei, a urii de sine, a lipsei de compasiune, a invidiei, toate ca rezultat al dorinţei nemăsurate şi distructive de a face rău, care s-a concretizat doar în a avea, a poseda puterea asupra celuilalt, cu orice preţ, chiar cu preţul pierderii sufletului. Sufletul omului este cel care pierde pe zi ce trece. Omenirea îşi pierde sufletul comun, acela al iubirii, cu fiecare suflet rătăcit care trăieşte în ură de sine, proiectată în cel de lângă el.

Media însă deţine arma cea mai puernică de distrugere în masă, pe care o foloseşte din plin, inconştient, considerând banii şi puterea un mijloc de îmbogăţire prin exploatarea prostiei celor mai slabi, pe care tot ei au avut grijă să-i prostească… ş.a.m.d. E un cerc vicios distructiv şi periculos, nu doar pentru noi ca specie, dar chiar şi pentru ei. Imbogăţirea lor materială îi înstrăinează şi pe ei de ei înşişi, le alienează şi lor sufletul, doar că vor avea pe conştiinţă şi alte milioane de oameni nevinovaţi care s-au lăsat manipulaţi.

Două personaje de la televizor, care au propriile lor emisiuni la două televiziuni concurente şi care, ghinionul lor, vorbesc singuri, adică nu le poate da nimeni măsura urii lor de sine, au fost cele care m-au determinat azi să scriu acest material. Cei doi aşa zişi bărbaţi, jurnalişti sau moderatori TV sau cum or dori ei să se numească, se întrec de câteva luni în lansarea pe ecranul „personal” al televizorului, a unei uriaşe dorinţe individuale de a părea unul mai deştept faţă de altul, umflându-şi muşchii şi orgoliile masculine, în fiecare seară la aceeaşi oră, tocmai pentru că ei îşi măsoară cantitatea de ură de sine între ei. Se întrec, aşadar, în analize vehemente, critice, încărcate de dispreţ şi ură, la dresa oricui, fără excepţie. Întrecerea lor, se spune, este pentru rating, pentru audienţă, deci pentru banii murdari pe care-i câştigă, aşa cum fac toţi sau cei mai mulţi dintre ei. Ei nu s-au mai întrebat de mult – unul de vreo 7 ani de cand îşi face emisiunea personală, de la măsuţa aceea meschină şi pentru care nu dă socoteală nimănui, nici măcar lui însuşi în oglinda propriei conştiinţe de om, celălalt de câteva luni, de când l-am remarcat eu – nu s-au întrebat, deci, care este sensul acestei străduinţe epuizante al muncii lor. Care este sensul? Adică, se întreabă ei vreodată, privindu-şi conştiinţa proprie, cui foloseşte, dacă foloseşte cuiva această muncă pe care ei o prestează, aşa ca mulţi alţii, repet. Ce învaţă oamenii de la ei, ce fel de sentiment transmit ei celor care se uită la ei, făcându-le audienţa care le produce salariul lunar meschin. Ura, critica, dispreţul, intoleranţa pe care le revarsă pe ecrane, sunt ale voastre înşivă, dragilor. Dacă nu le-aţi avea în voi, nu aţi avea de unde să le transmiteţi. Batjocorindu-i pe ceilalţi, vă batjocoriţi propriul suflet, înstrăinându-vă de voi înşivă, la fel cum faceţi cu cei care se uită în gura voastră şi de intoxicarea cărora aţi putea fi responsabili. Dacă aţi avea conştiinţă, desigur.

A folosit oare cuiva, în aceşti 20 de ani, critica, analiza critică vehementă la adresa celuilalt, cel pe care-l vedem că greşeşte, iar apoi alegând să-l sancţionăm cu aceleaşi arme pe care le-a folosit şi el atunci cand a greşit?

Ura naşte ură, violenţa naşte violenţă, agresivitatea naşte agresivitate, iar toate acestea se învaţă. Şi, dacă n-aţi băgat încă de seamă, poporul român învaţă mai mult de la televizor. Televizorul şi ziarele de scandal creează curente distructive de educaţie a populaţiei lipsite de mijloace de toate felurile de a se autoeduca, autoproteja de răul pe care-l produceţi voi la fel de inconştienţi, aş spune. Pentru că eu am ales să vă compătimesc şi pe voi, cei care continuaţi să faceţi răul, transmiţându-l atât de facil prin intermediul aceastei arme mortale care este televiziunea.

Aveţi totuşi un instrument de comunicare în masă care poate fi folosit în beneficiul omenirii, al sufletului comun al oamenilor. Al iubirii. Şi, ca să nu credeţi până la sfârşit că sunt nebună – mi-am asumat de mult aceste consecinţe şi le trăiesc cu îngăduiţă şi iubire pentru cei care mai stau încă în întuneric – o să vă amintesc fenomenul de televiziune care a fost Oprah. Fenomen care a făcut poate cel mai mare bine pentru omenire, dacă se poate măsura binele. Şi cred că se poate. Oprah a schimbat mentalităţi în acest fel. Transmiţând permanent un mesaj de iubire faţă de sine şi faţă de semenii ei. Producând acte de iubire şi compasiune faţă de semenii noştri.

De aceea eu cred că se poate să fim iubitori, începând cu noi înşine, ca să putem să-i iubim pe ceilalţi exact ca pe noi. Eu n-am să mă mai opresc niciodată să transmit acest mesaj de iubire tuturor celor care mă ascultă – şi suntem deja câţiva, care contăm – în spaţiul meu intim, în imediata mea apropiere, în cercul meu care se lărgeşte treptat. Unul câte unul, dacă putem deveni mai buni cu noi înşine şi cu cel de lângă noi, se cheamă că ne-am salvat sufletul de la moarte. Iar un suflet în plus salvat, va contribui, încet dar sigur, la vindecarea sufletului nostru comun, al omenirii.

Însă celor care vor continua să critice, să dispreţuiască, să urască, să invidieze pe cel de lângă ei, le amintesc că toate aceste sentimente distructive se găsesc deja în ei înşişi, că otrava le macină lor sufletul şi le mai spun o dată că şi ei pot, ba chiar au datoria umană să se oprească, să-şi revizuiască viaţa cu totul. Dacă s-ar opri doar pentru câteva momente, în care o conştiinţă extinsă ar lua locul celei de la primul nivel, de la care acţionează în prezent, pentru faimă sau bani murdari, ar putea descifra singuri care este sensul muncii lor. S-ar putea întreba într-un asemenea moment de iubire de sine dacă fac cu adevarat cuiva vreun bine…Ar putea afla că pot face binele, că deţin un instrument puternic în propriile mâini şi că sunt responsabili pentru actele lor. Că producând răul înconştienţi, de fapt îşi fac lor cel mai mare rău mutilându-şi sufletul, împreună cu al nostru, al tuturor.

Gigi Ghinea, psiholog şi autoare a cărţii Cum m-am vindecat de nefericire, care s-a vândut deja în 5000 de exmplare în doar 8 luni.

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Intalnire cu psihologul Gigi Ghinea la Iasi si la Suceava

Gigi Ghinea, autoarea cartii Cum m-am vindecat de nefericire, se intalneste cu cititorii din Iasi si Suceava. Psihologul va vorbi despre iubire si recunostinta, asa cum pot fi ele traite in urma dobandirii fericirii.   

Evenimentele vor avea loc:

- Vineri, 14 octombrie, ora 14.00, la Iasi  (Libraria Tafrali, Univ. A. I. Cuza, corp A, parter)

Invitat: Dl Richard Constantinescu, medic si cadru universitar.

-Sambata, 15 octombrie, ora 13.00, la Suceava (Shopping City Suceava – Shopping Gallery )

Invitat: D-na Ema Tucaliuc, psiholog.

Impartasindu-ne din propria experienta, autoarea ne dezvaluie metoda de vindecare pe care a descoperit-o in calitate de psiholog, dar si de om obisnuit, aflat in cautarea echilibrului interior. Metoda ei porneste de la premisa ca fericirea este un act de vointa si poate fi dobandita de oricine urmeaza cativa pasi simpli.

Licentiată in psihologie si absolventa a unui masterat de psihoterapie analitica, Gigi Ghinea are o indelungata experienta in acest domeniu. Este cunoscuta mai ales pentru  prezenta la numeroase emisiuni de radio si televiziune. 

Va asteptam cu drag!

Publicat în Fără categorie | 1 comentariu

Gigi Ghinea ne va vorbi despre iubire

Dragii nostri prieteni,

Va invitam la o discutie neprotocolara despre iubire, Joi, 29
septembrie
, ora 18.30 la Shades Beauty & Lounge (Str. Lisabona nr. 11,
Bucuresti).

Vom vorbi despre afaceri, dar si despre plimbari, despre viata in
general, dar in mod special despre viata de la birou. Vom dezbate
FERICIREA de a fi si de a face, asa cum Gigi GHINEA ne va vorbi despre
cum “S-a vindecat de NEFERICIRE”. Ne vom incanta cu povesti,
dulcegarii (la propriu si la figurat) si ambient de calitate.

Conducatorul catre IUBIRE va fi, desigur, psihologul Gigi GHINEA.

Va asteptam cu drag!

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Gigi Ghinea se intalneste cu cititorii din Cluj si Dej!

Psihologul Gigi Ghinea revine pe meleagurile tineretii sale, pentru a-si prezenta prima carte.

Intalnirea cu cititorii din Dej, orasul in care a copilarit, va avea loc sambata, 25 iunie, ora 12.00, la Cercul Militar National (Piata Bobalna nr.1). In deschidere, va vorbi poetul si criticul literar Luigi Bambulea.

Scriitoarea va fi prezenta si la Cluj, orasul care i-a modelat tineretea. Evenimentul va avea loc duminica, 26 iunie, ora 16.00, la Book Corner Librarium (Str. Eroilor nr.15). 

Gigi Ghinea a scris o carte, dar nu vorbeste din carti. Discursul vine din suflet si din experienta ei de viata, impartasindu-ne prin aceasta curajoasa confesiune drumul pe care, ca  om obisnuit, l-a parcurs in cautarea echilibrului interior. Metoda lui Gigi Ghinea porneste de la premisa ca fericirea este un act de vointa si incepe prin constientizarea si „exploatarea” resurselor interioare personale.

Fericirea este in noi, se gaseste acolo, ca resursa mai mult sau mai putin folosita, insa, cu certitudine, in cele mai multe dintre cazuri, este o resursa neconstientizata si, deci, needucata. (…) Ceea ce vei putea invata din aceasta carte  nu este altceva decat marturisirea unei experiente personale a unui om ca si tine. Revelatia de a descoperi ceea ce stiam deja, teoretic: ca fericirea poate fi si este o stare de bine ca fundal peste care curge viata de fiecare zi. (Gigi Ghinea) 

Gigi Ghinea este o prezenta constanta la numeroase emisiuni de radio si televiziune, avand o experienta indelungata in domeniul psihoterapiei si consilierii psihologice.

Cu stima,

Ioana Rosenberg

IBU Publishing

www.ibupublishing.ro

www.blog.ibupublishing.ro

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Gigi Ghinea – fata in fata cu cititorii ei

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

IBU la Bookfest, 25-29 mai 2011

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu