Traficantul de arme, de Hugh Laurie (fragment)

Pe strada mea erau parcate două chestii pe care nu mă aşteptam să le văd la întoarcerea acasă. Una dintre ele era Kawasaki-ul meu, zgâriat şi însângerat, dar altminteri într-o stare rezonabilă, iar cealaltă, un TVR roşu aprins. Ronnie dormea la volan, cu gulerul paltonului ridicat până în dreptul nasului. Am deschis portiera şi m-am strecurat pe scaunul pasagerului. Ronnie a ridicat capul şi s-a uitat la mine cu un aer buimac.

– Bună seara, am zis eu.

– Bună, mi-a răspuns ea, apoi a clipit de câteva ori şi a aruncat o privire pe stradă. Dumnezeule, ce oră e? Încă un pic şi îngheţam de-a binelea.

– Unu fără un sfert. Vrei să urci la mine?

A stat un pic să se gândească la propunerea mea.

– Văd că eşti un tip foarte direct, Thomas.

– Foarte direct? Păi depinde, nu-i aşa? am zis eu, deschizând iarăşi portiera.

– De ce anume?

– Trebuie să stabilim dacă ai venit cu maşina până aici sau dacă nu cumva mi-am reconstruit strada în jurul maşinii tale. S-a mai gândit o vreme, apoi a zis:

– Aş da orice pentru o ceaşcă de ceai.

Am luat loc în bucătărie, fără să ne spunem mare lucru. Beam ceai şi fumam. Ronnie era cu mintea în altă parte şi îmi dădea impresia că plânsese. Fie asta, fi e se dăduse cu rimel în aşa fel, încât să obţină un model fantezist, care să semene cu urmele lăsate de o bidinea. I-am oferit nişte scotch, dar m-a refuzat, aşa că mi-am turnat ultimele patru picături din sticlă şi m-am străduit să le beau fără grabă. Încercam să mă concentrez asupra lui Ronnie şi să mi-i scot din minte pe Lucas, Barnes şi Murdah, pentru că ea era necăjită şi pentru că era acolo, cu mine, în aceeaşi cameră. Ceilalţi trei nu erau.

– Thomas, pot să te întreb ceva?

– Normal.

– Eşti homosexual?

Culmea culmilor! Vasăzică ăsta era primul glonţ pe care-l avea pe ţeavă. De obicei, discuţi despre filme şi piese de teatru şi pârtiile de schi favorite, chestii de genu’ ăsta.

– Nu, Ronnie, nu-s homosexual, am zis eu. Tu eşti lesbiană?

– Nu.

Apoi s-a uitat pe fundul cănii. Dar folosisem pliculeţe, aşa că n-avea cum să citească în frunzele de ceai.

– Ce s-a întâmplat cu tipul ăla… cum îl cheamă? am întrebat-o eu, aprinzându-mi o ţigară.

– Philip. Doarme. Sau a ieşit în oraş. Nu ştiu. Şi nici nu prea mă interesează, sinceră să fiu.

– Ei, nu cred că vorbeşti serios.

– Ba da. Mă doare fix în cur de Philip.

Mereu te trec fi orii când auzi cum înjură o femeie care de obicei vorbeşte foarte elegant.

– V-aţi ciondănit, am zis eu.

– Ne-am despărţit.

– V-aţi ciondănit, Ronnie.

– Pot să dorm cu tine în noaptea asta?

Am clipit. Iar apoi, ca să fi u sigur că imaginaţia nu-mi juca o festă, am clipit încă o dată.

– Vrei să dormi cu mine? am întrebat-o eu.

– Da.

– Adică nu numai să dormi în acelaşi timp cu mine, ci şi în ace laşi pat?

– Te rog.

– Ronnie…

– Dacă vrei, nici nu mă dezbrac. Thomas, nu mă face să te rog încă o dată. E foarte nasol pentru orgoliul unei femei.

– Dar e foarte mişto pentru orgoliul unui bărbat.

– Taci din gură, a zis ea, ascunzându-şi faţă în cană. M-am supărat pe tine.

– Gata, m-ai convins.

În cele din urmă, ne-am ridicat de la masă şi ne-am dus în dormitor. Oricât de ciudat ar părea, Ronnie chiar nu s-a dezbrăcat. Şi nici eu nu m-am dezbrăcat, oricât ar părea de ciudat. Ne-am întins în pat unul lângă altul şi, un timp, ne-am uitat ţintă la tavan, iar când mi s-a părut că trecuse suficient timp, am întins braţul şi am apucat-o de mână. Era caldă, uscată şi catifelată.

– La ce te gândeşti?

Ca să fi u sincer, nu-mi aduc aminte care dintre noi a pus primul întrebarea asta. Pentru că fiecare a pus-o de vreo cincizeci de ori până în zori.

– La nimic.

Amândoi am zis chestia asta de multe ori.

Foarte pe scurt, Ronnie nu era fericită. N-aş putea spune că şi-a deschis sufletul în faţa mea. Mi-a povestit lucruri culese de ici şi colo, despărţite de intervale lungi, asemenea unor pachete primite de la un expeditor capricios, dar, până să se lumineze de ziuă, reuşisem să aflu destul de multe.

Ea era a doua din trei copii, ceea ce pe mulţi o să-i facă să exclame: „Ah, păi de-aici i se trage!“, dar şi eu sunt „copil mijlociu“, iar chestia asta nu prea m-a afectat. Taică-su lucra în City, oprimându-i pe cei săraci, iar cei doi fraţi ai ei păreau să se îndrepte în aceeaşi direcţie. Pe când Ronnie era adolescentă, maică-sa făcuse o pasiune pentru pescuitul la mare adâncime, căruia i se dedica şase luni pe an, navigând pe oceane îndepărtate, în timp ce soţul ei se consola cu ţiitoare – deşi Ronnie nu ştia pe unde anume le ţinea.

– La ce te gândeşti?

De data asta, ea a fost cea care a întrebat.

– La nimic, am zis eu.

– Nu se poate.

– Nu ştiu. Pur şi simplu… mă gândeam.

I-am mângâiat mâna uşor.

– La Sarah?

Mă aşteptam să-mi pună întrebarea asta, deşi eu continuasem să servesc foarte aproape de linia de fund şi nici nu-l mai pomenisem pe Philip, ca să nu-i permit să se apropie de fi leu.

– Printre altele… Mă rog, printre alţi oameni, am adăugat eu, strângând-o uşor de mână. Să fim serioşi, ştiu foarte puţine despre femeia asta.

– Te place.

Nu m-am putut abţine să nu izbucnesc în râs.

– Pare cu totul şi cu totul improbabil. Prima oară când ne-am întâlnit, a crezut că vreau să-l omor pe taică-su, iar ultima oară, şi-a petrecut cea mai mare parte a serii acuzându-mă că dădeam dovadă de laşitate în faţa duşmanului.

Am considerat că, pentru moment, cel mai bine era să nu pomenesc nimic despre sărut.

– Ce duşman? a întrebat Ronnie.

– E o poveste lungă.

– Iar tu ai o voce plăcută.

Am răsucit capul pe pernă şi m-am uitat la ea.

– Ronnie, în ţara asta, când cineva îţi spune că nu ştiu ce tărăşenie e o poveste lungă, asta înseamnă că n-are de gând să-ţi spună despre tărăşenia aia.

M-am trezit. Prin urmare, exista posibilitatea să fi adormit, deşi habar n-aveam când se întâmplase chestia asta. Singurul lucru la care mă puteam gândi era că întreaga clădire luase foc.

Am sărit din pat şi am dat fuga în bucătărie, unde Ronnie ardea nişte bacon într-o tigaie. Fumul de la tigaie se juca în lumina razelor de soare care intrau pe fereastră, iar de undeva din apropiere se auzeau bolboroselile postului Radio 4. Se îmbrăcase cu singura mea cămaşa curată, ceea ce m-a iritat un pic, pentru că o păstram pentru o ocazie specială, cum ar fi fost majoratul nepotului meu. Dar arăta bine în ea, aşa că nu i-am zis nimic.

– Cum îţi place baconul?

– Crocant, am minţit eu, uitându-mă peste umărul ei. Nu prea aveam ce altceva să spun.

– Dacă vrei, poţi să faci nişte cafea, a zis ea, întorcându-se la tigaie.

– Ah, da, nişte cafea.

Am dat să deşurubez capacul unui borcan de nes, dar Ronnie a ţâţâit şi mi-a făcut un semn cu capul înspre bufet, unde zâna cumpărăturilor,care ne făcuse o vizită în timpul nopţii, lăsase tot felul de bunătăţi. Am deschis frigiderul şi am avut impresia că trăiesc viaţa altcuiva. Ouă, brânză, iaurt, câteva felii de muşchi, lapte, unt, două sticle de vin alb. N-am avut aşa ceva în nici unul dintre frigiderele pe care le-am folosit în cei treizeci şi şase de ani ai mei. Am pus apă în ceainicul electric şi l-am pornit.

– Trebuie să-ţi dau banii pentru toate cumpărăturile astea, am zis eu.

– Fii serios!

A dat să spargă un ou cu o singură mână, lovindu-l de marginea tigăii, dar l-a cam terciuit – de parcă pregătea micul dejun pentru un câine, atâta doar că n-aveam câine.

– N-ar trebui să fi i la galerie? am întrebat eu, în timp ce puneam într-o cană nişte cafea Melford – „Cafea neagră prăjită, pentru micul dejun“.

Totul îmi părea foarte ciudat.

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

One Response to Traficantul de arme, de Hugh Laurie (fragment)

  1. Pingback: brand

Leave a Reply